Epiderma este stratul superior al pielii, care se reînnoiește constant. Reînnoirea constantă este o condiție necesară pentru menținerea integrității, deoarece epiderma este cea care primește prima lovituri ale mediului extern. Aceasta este „linia noastră de avans” și, ca în orice linie de front, cele mai mari pierderi sunt aici.
„Soldații frontului invizibil” sunt keratinocitele – principalele celule ale epidermei, care repetă calea fiecărui organism viu: se nasc, cresc și în cele din urmă mor. Moartea keratinocitelor este un proces programat care este concluzia logică a căii lor de viață.
Rupându-se de membrana bazală, keratinocitul intră pe calea morții inevitabile și, treptat îndreptându-se spre suprafața pielii, se transformă într-o celulă moartă — corneocit (sin.: celulă cornoasă, solz corn). Acest proces este atât de coordonat încât putem împărți epiderma în straturi celulare separate, fiecare dintre acestea conținând celule într-un anumit
stadiu de dezvoltare (diferențiere) cu caracteristici externe (morfologice) similare (Fig.1).
Pentru aspectul pielii, stratul cornos — stratul superior al epidermei, format din celule moarte — are o importanță deosebită, pentru că așa vedem. Stratul cornos este acea peliculă cea mai subțire de pe suprafața pielii care poate fi ridicată cu un ac și care formează peretele vezicii urinare în timpul unei arsuri (Fig.2).
Dacă îl pui la microscop, poți vedea multe solzi translucide construite dintr-o proteină specială, keratina. Acestea sunt corneocite, care, în procesul de keratinizare, au pierdut nucleul și organele celulare. Sarcina principală a acestor celule moarte este să protejeze ceea ce se află sub ele.
Corneocitele au forma unui 14-edru și se potrivesc strâns la fiecare conexiune cu excrescențe speciale, corneodesmozomi. Este greu de imaginat că corneocitele au fost cândva celule vii.
Nu au organele, iar spațiul interior nu este umplut cu citoplasmă lichidă, ci cu o masă densă de keratină, în care există foarte puțină apă și chiar și aceasta este într-o stare legată. În loc de o membrană celulară flexibilă, corneocitele sunt înconjurate de un plic cornos puternic și rigid compus predominant din proteine.
Intre solzii cornoase se afla o substanța lipidica, in care sunt integrate proteinele plicurilor cornoase. Această structură lipido-proteică (așa-numita barieră lipidică) lipește solzii cornos împreună și asigură integritatea stratului cornos. Fiind hidrofugă, bariera lipidică ține apa și substanțele solubile în apă departe de piele (și de organism), precum și previne pierderea excesivă de apă prin piele.
Datorită stratului cornos, pielea este o barieră de încredere care ne protejează de mediul extern și de substanțele străine. Oricât de puternice ar fi solzii și oricât de bine le ține „cimentul” proteic-lipidic, loviturile pe care le suferă zilnic pielea sunt atât de mari încât stratul cornos se uzează foarte repede. Ieșirea pe care natura a descoperit-o din această situație sugerează că aceasta este o schimbare continuă a stratului cornos uzat. Solzii cornos carii zboară în mod natural de pe suprafața pielii (acest proces se numește descuamare) și se transformă în praf de uz casnic.
În mod normal, nu se observă descuamare, dar dacă procesul de keratinizare este perturbat (din cauza bolii sau a influenței exterioare), atunci scuamele de la suprafața pielii devin vizibile (Fig. 3), și vorbim de peeling cutanat ca simptom clinic.
Structura și aspectul stratului cornos depind de cât de eficient este reînnoită epiderma și de modul în care decurge procesul de keratinizare. Solzii aprinși plini de cheratina nou formați reflectă și împrăștie bine lumina, așa că dacă se potrivesc perfect, apare un efect de „strălucire”, iar pielea arată proaspătă și vibrantă. Deoarece solzii sunt translucide, sângele care curge prin vasele de sânge strălucește prin ele, ceea ce conferă pielii un fard delicat. Pe măsură ce fulgii se uzează, încep să se desprindă, iar suprafața lor devine neomogenă.
Dacă solzii care le-au slujit timpul nu au căzut și au lăsat loc altora noi, stratul cornos se îngroașă, iar pielea începe să pară ternă, obosită, lipsită de viață. La bătrânețe, stratul cornos ajunge uneori la o asemenea grosime, încât pielea capătă aspect de pergament.
Un alt factor important este conținutul de apă din stratul cornos. Un strat cornos normal hidratat arată neted și dă impresia de piele proaspătă. Cu deficiența de apă, stratul cornos devine plictisitor, iar pielea începe să arate mai întunecată și mai bătrână. Cu umiditate excesivă, solzii cornos se umflă și cresc în dimensiune. Și deși micile riduri superficiale sunt temporar netezite, funcția de barieră a stratului cornos suferă foarte mult, ceea ce poate duce la consecințe triste. Deci totul are nevoie de o măsură, iar sarcina hidratării cosmetice este tocmai aceea de a asigura un nivel normal de umiditate în stratul cornos (care reprezintă aproximativ 15% din greutatea totală a stratului cornos).
Starea epidermei în ansamblu afectează și aspectul pielii. În pielea tânără, epiderma este saturată de umiditate, are o grosime suficientă, iar pigmentul din ea este distribuit uniform. Odată cu subțierea epidermei și uscarea stratului cornos, dermul începe să strălucească, apare o rețea de riduri superficiale superficiale. Ca urmare, pielea pare neregulată, plictisitoare și obosită.
Epiderma este legată de dermă printr-o structură specială membrana bazală, care seamănă cu un covor țesut din fibre proteice și impregnat cu o substanță asemănătoare gelului. Membrana bazală nu este doar o limită anatomică între două straturi de piele. Acesta servește ca un filtru prin care nutrienții intră în epidermă și produsele metabolice sunt excretate, joacă rolul de mediu de legătură între derm și epidermă, servește ca loc de fixare a keratinocitelor bazale și a imunocitelor migratoare.
Se crede că prin membrana bazală, epiderma poate influența celulele dermei, obligându-le să crească sau să încetinească sinteza diferitelor substanțe. Această idee este folosită în dezvoltarea unor produse cosmetice, cărora li se injectează molecule speciale – bioregulatori care declanșează procesul de interacțiune dermoepidermică.
Pe partea laterală a epidermei, pe membrana bazală, există un strat de celule divizoare (keratinocite bazale) – acesta este „partea din spate”, o rezervă celulară, a cărei sarcină principală este să furnizeze din ce în ce mai mulți „soldați” la linia frontului pentru a-i înlocui pe cei care sunt în afara acțiunii.
Pe membrana bazală se află celule stem, care astăzi sunt în centrul atenției oamenilor de știință și medicilor. Rolul celulelor stem în vindecarea și repararea pielii este incontestabil, iar progresele în medicina regenerativă sunt impresionante [3]. Cu toate acestea, introducerea tehnologiilor stem în cosmetologie este încă departe, prea multe întrebări rămân fără răspuns, așa că menționarea celulelor stem în reclamele produselor cosmetice sau injectabile ar trebui tratată ca un stratagema de marketing (cel puțin astăzi).
REFERINȚE
- Janus JM, O’Shaughnessy R.FL., Harwood CA, Maffucci T. Căile de semnalizare dependente de fosfoinozitide 3-kinaze în carcinoamele cu celule scuamoase cutanate. Cancer (Basel). 2017, 9(7): 86.
- https://en.wikipedia.org/wiki/Desquamation
- Mesa KR, Kawaguchi K., Cockburn K., et al. Auto-reînnoirea celulelor stem epidermice homeostatice este determinată de diferențierea locală. Cell Stem Cell 2018; 23(5): 677-686.e4.
